In ultimul timp a devenit un obicei ca la mine in casa sa se discute diferite ipoteze si diferite "planuri" ca sa zic asa. Ai mei pur si simplu nu stiu nimic altceva decat: mutare,schimbare; chestii de genul. Nu ma pot plange ca nu mi-ar surade ideile lor dar, totusi simt cum, mutarea de care ei vorbesc e prea dintr-o data. Adica ganditi-va la urmatorul lucru: toata viata ta ai trait intr-un mediu neschimbat, o stii pe tanti cu flori de la coltul blocului inca de cand te-ai nascut, colegii de gradinita (raspanditi si ei prin alte clase,alte scoli) de care mai dai din cand in cand,vecinii de bloc pe care, sa fim sinceri, nici acum nu ai apucat sa-i cunosti pe toti.. .Sa nu mai zic de prietenii tai,cea mai buna si vie dovada a existentei tale intr-un anumit loc sunt relatiile intre tine si restul,nu? Doar nu-mi spune ca poti lega o prietenie cu un tip/o tipa intr-un an si apoi totul sa fie lapte si miere ca si cu prietenul/prietena pe care il/o sti de-o viata?! Ei, vedeti, asta e o dovada destul de importanta..
Hai sa scoate pentru un minut ecuatia cu prietenii si sa vedem mai departe ce ai putea sa lasi in urma. In orasul tau unde locuiesti de atata timp stii toate locurile.Stii unde sa mergi, unde sa NU mergi.. stii ca cea mai buna pizza e la... si cea mai ieftina bere e la... stii ca in serile de vineri localul X are cele mai faine partyuri,stii ca grupul din coltul strazii mereu are ceva de pus la cale...stii foarte multe lucruri. E teritoriul tau e si normal.De ce nu ai stii toate lucurile astea?
Ca sa nu mai zic de amintirile pe care ti le-ai facut aici, de toate felurile,ca doar esti om, mai si plangi,mai si razi.Totul se leaga de zona asta.
De multe ori stau si ma intreb daca e bine ca plec,daca merita plecarea si daca m-as intoarce dupa un timp destul de lung cum ar reactiona prietenii pe care, intr-un fel, i-am abadonat. Gandul cu abandonarea poate e prea mult. Zic "abandonare" de parca-i las intr-o padure cu un urs langa ei. Oricum, nu mi-e usor sa plec. Si totusi, mai degraba parca m-as abandona pe mine. De ce? Pai, pentru ca eu ma pun intr-un loc pustiu din momentul in care plec, eu voi cea care va trebui sa descopere oamenii, locurile din noul meu oras,noua mea locatie. Va trebui cumva sa ma pun la curent cu tot ce misca acolo pentru ca viata mea sociala (cel putin sociala) sa "supravietuiasca". Am sa fiu nevoita sa-mi caut oamenii ( de ce le spun AI MEI? pentru ca asa ii voi considera: din clipa in care vom fi prieteni,vor fi de-ai mei, vom fi pe aceleasi lungimi de unda..si ne vom intelege, asta sunt prietenii , right?) sa stiu unde e pizza cea mai buna si toate celelalte lucruri.
Cu toate aglomerarile astea de ganduri, planuri, schite si ipoteze.. Incep sa-mi vad "fosta" viata cum dispare. E luata de vant incetul cu incetul..E ca o umbra din ce in ce mai putin densa pana cand dispare. Ma simt putin vinovata ca las totul aici, dar totodata imi vad viitoare viata, "noul inceput magnific" de care vorbesc ai mei. E ca o cladire..vad ca se construiesc temeliile..si incepe sa ia o forma... E putin amuzant,mai lipseste un portal si suntem intr-un film SF.
Oricum ceea ce "am cladit" aici nimeni nu va schimba, nici timpul. In fond aici mi-e spiritul si aici va fi mereu.
